Autor: Loredana Larionescu, psihoterapeut, membru ARPDM
Mişcarea în grup poate fi un excelent instrument pentru a explora felul în care fiecare se raportează la spaţiul său personal, prin stilul propriu de comunicare. Pornind de la tema graniţelor spaţiului personal, am propus unui grup de studenţi la psihologie un atelier de 2 ore presărat cu o serie de exerciţii şi jocuri experienţiale bazate pe tehnici dans-terapeutice.
Am propus participanţilor să reflecteze la modul cum se raportează ei la aceste limite, cum îşi construiesc propriul spaţiu, dacă le vine natural să pună graniţe şi să le respecte pe ale celorlalţi, care este stilul în care negociază cu un altul despre limite, şi cum procedează pentru a se întoarce la sine înşişi după o interacţiune.
Am pornit de la conceptul de bază că pielea noastră, marginile spaţiului în care ne mişcăm, obiectele pe care le atingem şi din care ne construim aria de lucru într-un anume moment – toate acestea ne definesc, ne separă, ne delimitează şi ne protejează propriul spaţiu, dar ne şi mediază relaţia cu lumea din jur. Aşadar, primul exerciţiu, de încălzire, a fost „Kinesfera”. Conceptul de „kinesferă” a fost definit de Rudolf Laban la mijlocul anilor ’60 ca fiind “spaţiul care poate fi atins cu uşurinţă prin întinderea membrelor”. Ulterior conceptul a fost preluat în literatura ca „spaţiul gestural”, „zona la care ajungi”, şi este esenţialmente similar cu conceptele de „spaţiu de lucru” sau „spaţiul corpului”. Laban însuşi se referă uneori la kinesferă ca “spaţiu personal” (Laban, 1966, p. 10), de unde şi propunerea acestui exerciţiu dans-terapeutic în contextul workshop-ului în discuţie.
În ce a constat exerciţiul? Am invitat participanţii să se mişte liber, încercând să exploreze cât mai multe puncte de pe sfera imaginară în mijlocul căreia se află şi care stă la limita maximă a mişcărilor pe care le pot face fără a-şi deplasa picioarele de pe loc.
Deloc surprinzător, unii din participanţi găseau mai uşor să se raporteze la partea din faţă decât la cea din spate, alţii găseau o provocare în a schimba nivelul sus-jos. După ce şi-au explorat propriile kinesfere, i-am invitat să „şi le plimbe” prin spaţiu, observând ce se întâmplă cu propria sferă imaginară atunci când o întâlnesc pe a altora. Unii simţeau că se comprimă, alţii că se întrepătrunde, alţii că se crează un fenomen de respingere, ca în cazul a doi magneţi de aceeaşi polaritate.
Am trecut apoi la un exerciţiu cu recuzită, în care fiecare a fost invitat să-şi construiască, din panglici, ghemuri de lână, eşarfe, mingi, baloane etc. propria „casă”. Apoi, am propus participanţilor să observe dacă se simt înclinaţi să rămână în „casa” lor, să iasă, să viziteze „casele” altora sau să îi invite pe alţi participanţi în „vizită”. Exerciţiul, precum şi procesarea verbală de după, a scos la iveală ezitări şi dificultăţi de comunicare şi auto-afirmare, care ar fi fost mai dificil de identificat fără pretextul provocativ al jocului cu recuzită.
Feedback-ul entuziast al participanţilor ne-a încurajat să pregătim şi alte evenimente bazate pe explorarea spaţiului personal prin metode dans-terapeutice. Formatul este în special potrivit pentru amenajarea raporturilor în mediul organizaţional, în special în mediile tip „open space”, în care fiecare membru al echipei are de negociat şi protejat un spaţiu personal de lucru, în timp ce colaborează flexibil cu ceilalţi colegi.
Dacă sunteţi interesaţi să aduceţi un asemenea atelier în cadrul organizaţiei dvs., sau dacă pur şi simplu doriţi să fiţi ţinuţi la curent cu evenimentele Asociaţiei Române de Psihoterapie prin Dans şi Mişcare, nu ezitaţi să ne contactaţi.